J- Joc

Nu e chiar orice fel de joc. Este un joc care exista de foarte multa vreme, insa eu abia acum l-am descoperit.
E ciudat, nu are nume, nu implica doi jucatori, zaruri sau pioni. Si mai e o chestie care pentru unii poate e rea, iar pentru altii poate e buna, depinde si de cum privesti lucrurile.
Nu poti trisa.
Ce trebuie sa faci ?
Jocul iti va oferi o perioada de timp, insa tu nu vei stii cat de lunga e . Poate fi una de 7,10, 23, 11, 60 ani, poti presupune, poti face o mie de calcule sa o afli. Degeaba. Scopul jocului este ca atunci cand vei ajunge la sfarsitul perioadei sa nu-ti mai pese de cat timp a trecut ci de ce ai facut in timpul ala.
Da, exista si castigatori si pierzatori.

I- iata

...  cum am ajuns eu sa fiu o pierzatoare.
Si nu una oarecare. Nu am pierdut la jocuri de noroc, pariuri sau la mai stiu eu ce.Am pierdut bucatelele de sticla din pandantivul meu albastru ca marea, una cate una, pana cand intr-un final, am ajuns sa raman cu foarte putine.
Sincera sa fiu, nu-mi mai aduc aminte care a fost prima bucatica pierduta, acum un an sau doi, sau trei.. In orice caz, nu am pierdut-o dintr-o data, ci treptat. O data a vrut sa cada, nu am lasat-o eu, a doua si a treia oara la fel, pana cand mi-am dat seama ca nu o pot tine cu forta, asa ca am lasat o sa cada si sa ajunga in ce loc vrea ea. imi doresc si acum s o gasesc, mi e un dor nebun de ea, dar stiu ca nu o pot face sa se intoarca.Cel putin, nu acum.
  A doua ..A doua a fost cea mai brusca pierdere dintre toate. A plecat de buna voie, a plecat dintr-un loc plin de iubire, crezand ca in pandantivul nou in care va ajunge va gasi si mai multa. Da, s-a inselat. Si ma bucur.Desi din cand in cand se mai intoarce, eu stiu ca nu asa cum si-ar dori. Ar vrea sa se intoarca de tot dar nu poate. Este tinuta in loc, dar lupta sa scape. Problema acum este ca, desi sticluta poate veni inapoi, eu poate deja am inlocuit-o. Dar nu pot sa zic asta acum, inca ii pastrez acelesi loc.
  Iar a treia.. Of. Nici nu stiu cum sa vorbesc de ea. E cea mai recent pierduta. Nu stiu daca imi este dor de ea, de fapt, nu-mi e. Sunt atat de nervoasa pe ea incat as lua un ciocan, as pune-o pe fundul de bucatarie si as face-o zob. Si nu mi-ar parea rau. Desi era o bucata importanta, desi avea aceeasi forma, ea nu mai era aceeasi. Era schimbata. Albastrul devenise negru si voia sa-mi zgarie pielea cateodata cu partea ei ascutita. Cand a plecat, a avut grija sa-mi lase un semn pe piele, nici acum nu stiu ce semnifica, nici ea nu cred. A fost facut de manie, sunt sigura, o sa-i para rau cand o sa-si dea seama la ce a renuntat. La un diamant pentru a fi o tinichea. 

Multumesc sticlutelor care sunt inca aproape de mine. As fi nimic fara pandantivul asta compus din ele.