Stia ca nu va dura o eternitate.Stia ca va parasi candva locul in care a copilarit.Dar nu se astepta sa faca asta asa de repede.Voia sa invete sa iubeasca, sa cunoasca omul frumos,sa traiasca fiecare sentiment acolo. Dar nu voia sa creasca.Voia sa opreasca timpul in loc, dar nu putea.Era ca un nisip ce se scurgea prin mainile ei si nu putea sa-l opreasca.Un tipat se auzi puternic,dar nimeni nu intoarse capul sa vada cine fusese faptasul.Oare pentru ca ei,de fapt, nu auzisera?Oare acela fusese interiorul ei luptandu-se cu mania si tristetea pe care o purta?Stia ce era.Nu incercase nici un minut sa nege.Isi arunca privirea ultima data spre acea cladire crem pe care nu o mai putea numi "scoala mea".Acum o numea "o parte din mine".Stia ca nu o va mai putea privi vreodata la fel.Stia ca a fost acolo eleva pentru ultima data, ca nu va mai sta in aceeasi clasa, in aceeasi banca alaturi de aceeasi colegi.Colegii, prietenii, partile din ea timp de opt ani.O dureau despartirile.Trecuse peste o groaza, dar asta era cea mai dureroasa.O ura dar totodata o iubea pentru ce ii facea. O lasa sa traiasca fiecare sentiment posibil.Ii indeplinea dorinta.Dorinta cu care venise acum 8 ani, in uniforma albastra si cu ghiozdanul plin de sperante in spate.
O ajutase.O ajutase sa cunoasca omul frumos si tot ce tinea de el.O ajutase sa gaseasca alinarea in bratele unor persoane de care era sigura ca nu se va desparti niciodata.
"Alexandra!Alexandra!"
Strigatele nu-i mai dadeau pace.Se apropiau, apoi se indepartau ,dar nu plecau.Asa ca, nu avea de ales.Imaginea scolii fu brusc intrerupta si in fata ei era acum prietena ei.
"Mergem?", o intreba ea cu scantei in ochii caprui.
"Voi mergeti, eu am sa raman.",i-a raspuns mutandu-si privirea din nou catre scoala.
Stia ce avea sa faca.Avea sa ramana pentru totdeauna cu ea, purtand-o mereu in suflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu